De la voi am primit, iar acum dau mai departe…

       Se spune ca fiecare persoana e suma persoanelor pe care le-a intalnit si de asemenea a experientelor pe care le-a trait...

       Cred ca alaltaieri a fost ziua in care amestecatura de sentimente s-a limpezit in sfarsit si fiecare sentiment s-a asezat la locul lui. Apucasem sa atipesc vreo 20 de minute la pranz inainte de a merge la o sedinta si cand am deschis ochii am simtit pentru prima oara pe deplin ca aici e “acasa” in anul ce urmeaza si ca oamenii de aici pot fi la fel de frumosi precum cei de acasa. Probabil ca a fost nevoie de trei saptamani pentru ca ceea intelege mintea sa corespunda cu ceea ce simte inima. Dar  acum cele doua elemente merg in aceeasi directie si acel sentiment de “bucurie linistita” pe care il simt poate ca nu se vede de la inceput pe chip, dar asta pentru ca porneste de undeva din adanc si deocamdata umple bine de tot fiecare coltisor din interior. 

       Cand ne dezobisnuim sa fim nemultumiti pentru ca trandafirii au spini si invatam sa ne bucuram pentru ca spinii au trandafiri, primim acel zambet cu radacini interne care mult mai rezistent la “spinii” vietii. Ii multumesc Celui de Sus pentru ca “spinii” din viata mea au fost putini de tot la numar si s-au pierdut repede printre trandafiri. Daca e sa inlocuiesc cu un trandafir fiecare om din viata mea caruia trebuie sa ii multumesc pentru ceea ce sunt azi, cred ca as avea in fata o mini-gradina a Raiului. De cand ma stiu mi-au iesit in cale doar oameni frumosi care si-au lasat amprenta asupra mea intr-un fel sau altul si nu pot decat sa fiu recunoascatoare pentru fiecare din ei. Si nu ma refer doar la persoanele pe care le-am avut alaturi mult timp, ci si la acelea pe care poate le-am vazut doar o data, dar mi-au transmis mult mai mult decat si-ar putea inchipui vreodata. Imi dau seama ca lista e tot mai lunga pe zi ce trece atunci cand incep sa ii enumar pe tot in fata lui Dumnezeu si dupa un timp ajung sa Ii spun sa isi faca treaba linistit in timp ce eu vorbesc pentru ca mai dureaza pana termin…

           Fara acei oameni frumosi din viata mea n-as fi fost absolut NIMIC, pentru ca fiecare din ei reprezinta o piesa de puzzle si fiecare a contribuit in felul lui. Sunt capabila sa daruiesc pentru ca si eu am primit mult de la viata, am primit in primul rand iubire… am primit-o de Sus, inca din eternitate, iar de pe Pamant, din 27 iulie 1985. Cand esti un copil, o ruda, un prieten, o cunostinta, o persoana iubita, cel mai bun mod de a spune Multumesc! e sa dai mai departe acea iubire, mai ales celor care au nevoie de ea. Si nu exista om pe lume care sa nu aiba nevoie de iubire, de asta sunt sigura. Doar de noi depinde daca in jurul nostru infloresc trandafiri sau se inmultesc spinii... si tot noua de sta in putinta si sa ridicam ziduri, dar si sa construim poduri. 

          Asa ca ceea ce imi doresc eu pentru anul ce vine… e sa se inmulteasca trandafirii, iar daca nu e posibil sa daramam anumite ziduri, macar sa avem curajul sa construim niste poduri inguste peste ele, chiar daca sunt subrede… sau sa atarnam niste scari… sau sa incepem sa facem gauri in ziduri, macar cat sa putem privi de partea cealalta si sa vedem realitatea nu prin vorbele altora, ci prin ochii nostri si pe cat posibil mai putin cu ochii mintii si mai mult cu cei ai inimii…

Craciunul Lui, al lor, al meu

          Multa vreme am avut impresia ca ceva ii lipseste acestei sarbatori si ca n-o sa mai fie niciodata cu adevarat magica, asa cum era in copilarie. Si e normal sa fie asa, deoarece copiii se bucura de tot ce au, pe cand adultii suspina pentru absolut tot ce nu au. Si in fiecare zi gasim cate un motiv sa ne incruntam sufletul pentru ca am vrea aia si aia: am vrea un brad ca in povesti cu cadouri multe impachetate frumos, casa decorata ca in filme, toti membrii familiei in jurul mesei, sa fie zapada si sa ninga ca in povesti, sa ne ramana bani pe card dupa toate cumparaturile si eventual sa mergem si intr-o vacanta la munte. Dar de cele mai multe ori bradul nu iese ca in filme pentu ca brazii nostri nu sunt atat de desi precum cei ai americanilor (sau daca sunt, sunt fie pentru ca sunt artificiali si atunci ne plangem ca ne lipseste mirosul de brad din casa, fie sunt importati si atunci ne plangem ca ard la buzunar); cadourile de sub brad nu sunt intotdeauna in cutii cu funda mare, iar obiectele din cutii nu sunt intotdeauna cele pe care le visam in gand si care speram totusi sa “ne ia prin surprindere”; o parte din cei dragi poate sunt deja plecati dintre noi sau sunt departe de casa, zapada e poate prea inghetata, prea putina sau chiar absenta, fulgii nu vor sa isi dea drumul din nori, banii de pe card ajung in procentaj prea mare in conturile magazinelor din mall, iar vacanta la munte poate nu ne-o permitem din motive financiare sau din lipsa zilelor de concediu. Si asa ajungem sa spunem in fiecare an: “Parca nu mai e Craciunul cum era mai demult, nu stiu… inainte era altfel…”

          Cred ca secretul pentru a scapa de nodul de sentimente melancolice pentru acel Craciun "altfel" e sa ne concentram pe un Craciun "altfel" pentru cei din jur. Ca adulti, avem sarcina mai mult sa construim si mai putin sa primim de-a gata. Craciunul din copilarie era mereu unul reusit pentru ca cei din jur se straduiau sa fim noi fericiti, iar ei se bucurau de bucuria noastra. Cu timpul, sarcinile se schimba, iar faptul de a fi in centrul atentiei si la varsta maturitatii cred ca ne poate aduce si o seama de frustrari. Nu stim de ce, dar parca mereu ceva nu e suficient, ceva lipseste, ceva ar putea fi altfel... Acel "ceva" a putea fi faptul ca am uitat sa ne retragem incet incet din centru si sa-i punem pe ceilalti acolo. Atunci cand invatam sa primim, ar trebui sa invatam si sa oferim, pentru ca cineva trebuie sa ofere ca altul sa aiba ce sa primeasca. Si cand spun asta ma refer in special la a fi mai mult o persoana care isi indreapta privirea spre celalalt decat o persoana asupra careia este indreptata privirea. Cred ca asa functioneaza corect un adult cu adevarat fericit J.

        Nici Craciunul meu de anul acesta nu a fost cum era mai demult… de fapt nu a avut chiar nimic in comun cu ideea mea de Craciun. Dar a fost totusi Craciun, in ciuda tuturor diferentelor.    

In mod normal m-as fi putut lega de multe lucruri: ca nu am brad in casa, ca nu am familia cu mine, ca noii prieteni sunt in mare parte la Ierusalim, ca n-o sa vina mosu’, ca nu am mancare de acasa, ca e prea mult soare afara si nu e zapada si ger, ca in loc sa ma trezeasca vocea tatalui care ma cheama la masa dimineata, m-a trezeste zgomotul infernal al avioanelor “razboinice” (am descoperit ca exista ceva mult mai infricosator decat intunericul)… lista poate continua mult si bine. Dar cu riscul de a parea prea utopic, indraznesc sa afirm ca pentru prima oara dupa multi ani am simtit ca nu imi lipseste nimic de Craciun. Poate pentru ca, pentru prima oara, nu a mai fost vorba despre mine, despre Craciunul meu, despre ceea ce trebuia sa mi se intample MIE.

       In 24 nu am fost la serviciu, nu am alergat prin mall, nu m-am dus acasa la Dej cu pisica dupa mine, nu am impodobit brazi, nu am mancat cu familia, nu am deschis cadouri. Si nici in 25. Dar cu toate astea a fost Craciun. A fost Craciun chiar daca doar am stat cu copiii de dimineata buna, ne-am dus cu cativa in piata sa vedem parada scoutistilor (care venisera din toate colturile Palestinei!!!), am stat putin pe afara si ne-am jucat mult in casa (sunt zile cand a te juca cu ei inseamna de cele mai multe ori sa ii tii ocupati intr-o activitate pentru cateva minute ca sa nu mai loveasca, sa traga de par, sa muste, sa arunce cu obiecte in jur, sa rupa decorurile, sa tipe, sa se loveasca cu capul de pereti, sa ii bata pe cei din jur). Am stat cu ei pana seara cand i-am pus in pat la culcare. 

         Uitasem complet ca e 24 si ca in mod normal ziua trebuia sa se desfasoare altfel. Am apucat sa imi schimb doar bluza, n-am avut timp de mai mult pentru ca riscam sa ajung prea tarziu si sa nu mai pot intra din cauza aglomeratiei. Cu toata nebunia din piata m-am intalnit intamplator cu voluntarele din Ierusalim si astfel am putut sta impreuna in biserica. La mizul noptii, clopotele au inceput sa bata cu putere, iar lumea canta emotionata “Gloria in excelsis Deo!” Am simtit ca e cu adevarat Craciun, chiar daca eram cam ciufulita, nemachiata, transpirata din cauza alergaturii, cu pantalonii plini de mancare uscata de-a copiilor si incaltata cu adidasi pentru ca picioarele mele nu mai suportau altceva la ora respectiva. A fost cea mai frumoasa si mai emotionanta slujba la care am participat vreodata... si in ciuda “lipsurilor”, nu mi-a lipsit nimic.

          Nu m-au colindat copiii vecinilor, dar am colindat eu impreuna cu o biserica intreaga; nu i-am avut pe cei dragi langa mine, dar am avut siguranta ca se gandesc la mine, iar cu unii am reusit sa vorbesc pe skype si pe facebook; nu am avut o masa bogata in seara de Ajun, dar mi-a fost suficient inainte de culcare sa beau o cana cu lapte cald si sa mananc niste cornulete care semanau a cozonac; nu am luat micul dejun impreuna cu familia, de fapt nu am apucat sa mananc deloc pentru ca ma grabeam la copii, dar domnul de la brutaria de langa casa m-a oprit sa imi dea o painica calda sa mananc pe drum. 

      N-am facut vizite rudelor si nu am mancat la matusi, dar am luat pranzul cu surorile si cu prietenii lor, am colindat in mai multe limbi si ne-am bucurat de sarbatoare intr-un mod simplu. Nu am primit cadouri materiale, dar am primit cel mai sincer mesaj din lume de la fratele meu, care se incheia cu TE IUBESC… si pe langa mesajul lui, am mai primit si altele, de la prieteni de suflet, care se incheiau la fel si care valorau mai mult decat orice alt cadou, pentru ca randurile lor erau pline de iubire. Am fost departe de casa mea, dar am petrecut Craciunul cu “sarbatoritul”, la El acasa, intorcandu-ma la simplitate, la origini, la adevaratul motiv al Craciunului... Emanuel - “Dumnezeu este cu noi”. Punand totul cap la cap, ecuatia devine simpla de tot: Craciunul nu e sarbatoarea mea, e sarbatoarea lui Isus. Iar daca ii facem cadou o privire indreptata spre cei din jur, El zambeste si isi indreapta privirea spre noi... si astfel face sa fie mai mult ca oricand si sarbatoarea noastra...

Copiii lui Dumnezeu

           Exista si altfel de zile… zile in care fata nu pare tocmai senina, sufletul se chinuie sa fie optimist, corpul se misca parca scartaind. Sunt zile peste care nu am cum sa sar, dar fara de care as simti ca nu sunt pe deplin umana. Le iau asa cum vin si merg mai departe. La urma urmei, nu tin minte sa fi fost vreodata trista 24 din 24 J.   

          Aud alarma telefonului. Stiu ca e deja dimineata si ca trebuie sa ma ridic din pat. Nu prea ma incanta ideea. Ma doare capul si singura explicatie pe care o gasesc pentru durerea de cap din fiecare dimineata e radiatorul pe care il las pornit toata noaptea aproape de pat. Stiu ca nu e nici sigur si nici sanatos, dar altfel nu reusesc sa adorm. Niciodata nu reusesc sa adorm cand mi-e frig. Ma gandesc ca poate ma doare capul si din cauza ca am dormit prost. A plouat mult azi-noapte, iar din cauza vantului s-a mai trantit cate o usa. Mi-a fost teama sa merg sa vad care e usa care se tranteste pentru ca una dintre batranele, mereu imbracata in negru, mai bantuie prin casa noaptea si nu stiu cum ar reactiona inima mea in cazul in care as da nas in nas cu ea pe coridor. Suna din nou alarma. Nici nu imi amintesc sa o fi amanat. Trebuie sa ma hotarasc odata. Daca inchid ochii stiu ca o sa adorm din nou. Dar nu imi vine sa ies nicicum de sub cele patru paturi. Pun mana pe telefon in ideea ca aman alarma cu inca o jumatate de ora, dar apoi imi amintesc ca le-am promis batranelelor ca merg sa le salut inainte sa plec la birou si stiu ca am nevoie de mai mult de 5 minute ca sa fac asta. Ma ridic din pat si cu parere de rau imi dau jos din picioare botoseii primiti de la tata… rosii, tricotati, cu ciucuri mari gri. Unul din ciucuri l-am rupt din greseala si imi spun de fiecare data cand ii observ absenta ca trebuie sa il cos la loc. Pe celalat pat stau asezate hainele pregatite de aseara. Ma uit cu drag la colantii de la mama si la rochita mov primita de la Anca.

        Urc la batranele si le salut tare si raspicat. O parte se bucura sa ma vada si ma striga: “Amira!”, “Samira!”, “Irma!” Altele raman concentrate pe activitatile lor obisnuite: una impatura cu grija un prosop (si acelasi lucru il va face si peste zece ore, cand am sa o vad din nou, pentru ca doar asta face cat e ziua de lunga: impatura la infinit acelasi prosop. Pe vremea cand era sanatoasa lucrase la o fabrica de textile…), alta batranica cauta peste tot sticlele cu lapte pentru a le da sa manance copiilor ei (morti amandoi acum mult timp, in primii lor ani de viata). Cateva stau asezate pe fotoliile din hol si privesc in gol, altele, mai independente, le ajuta la treaba pe surori. Merg sa le salut si pe cele care sunt imobilizate la pat. Ma apropiu de una dintre ele pentru ca stiu ca vrea sa ma intrebe cum ma cheama. “What’s your name? I forgot.” Ii raspund “Mira”, ca de fiecare data cand o intalnesc… “Mira… it’s a beautiful name.” “How are you today, Nely?” “I am good. I was sick but now I am good. Thanks to Jesus and Virgin Mary”, si imi arata crucea si icoana de pe perete. Unii dintre ei vorbesc engleza, franceza sau italiana destul de bine. Suficient de bine incat sa imi treaca frustrarea ca nu stiu inca sa port o conversatie scurta in araba.  

           Ma grabesc sa ajung la birou. Imi place Betleemul dimineata: aerul e proaspat, masinile care circula sunt putine, oamenii de pe strada si mai putini. Portiunea mea preferata din drum e cea in care mi se pare ca sunt pe o faleza si nu vad marea din cauza magazinelor. Am nevoie de exact 25 de minute pentru a ajunge. Ma opresc in parcare si ma gandesc daca sa ma indrept spre scarile care cobora spre birou sau sa urc celelalte scari care duc la Grota. Cateva secunde mai incolo imi dau seama ca alerg pe scari in sus…

          Citesc si recitesc un raport narativ al unuia dintre proiecte. E in engleza, dar e nevoie de el si in italiana, cu unele modificari. Caut pe google diferiti termeni, ma concentrez sa gasesc exprimarea cea mai curata pentru a nu se observa ca a fost facut de un “ne-italian”. Sunt anuntata ca in urmatoarele ore voi ramane singura la birou si primesc indicatii in legatura cu ce am de facut in intervalul acesta, unde am de mers, ce mailuri am de trimis. Usa se inchide, linistea se aseaza incet-incet. De undeva incep sa apara gandurile, unul cate unul… cum ar fi fost daca as fi fost acum la birou cu fetele, despre ce am fi povestit, cum ne-am fi impartit munca pe final de an, cu cine as fi lucrat in 24 si in 31 decembrie, ce cadou as fi cerut pentru Secret Santa… cum ar fi fost ultimele zile la gradinita inainte de vacanta, cum m-as fi bulgarit cu copiii… cum as fi mers la Starbucks cu fetele de la sala, ce am mai fi povestit prin vestiar… ce cadouri le-as fi luat parintilor mei, ce tort i-as fi spus mamei sa faca de sarbatori, ce scuza as mai fi inventat in fata mamei pentru geamurile mele ramase nespalate…  cand si pe unde as fi mers la colindat cu gasca de la biserica, cum ar fi fost primul Craciun cu Edda, ce brad as fi facut acasa cu micuta mea alpinista-demolatoare prin preajma… Incepe sa apara o lacrima in coltul ochiului… deschid Facebook-ul, ma pierd in postari de tot felul… si pentru cateva clipe raman suspendata intre doua lumi: uit ca nu sunt la Cluj, uit ca sunt in Betleem. Lacrima se zbate tot mai tare si intr-un final iese de tot la suprafata si o ia la vale. Suna telefonul… si toti cei dragi o iau rapid la fuga pana se pierd adanc printre ganduri si dispar de tot.

Ma uit la ceas si imi dau seama ca inca mai e timp. O iau la fuga si traversez strada. Peste drum este o cladire lunga care se numeste “Hogar Nino Dios”. Sun la poarta si spun: “Suor Pia, sono Mira!” Vine in fuga sa imi deschida. Asa e ea, alearga mereu si zambeste cu tot sufletul. Ii soptesc vesela: “E’ andato via per qualche ora, posso stare un po’ con voi!” Zambeste cu un aer complice, imi spune “Dai, vieni, vieni” si intram amandoua in casa.

            Ele i-au numit “Nino Dios”, cei din Italia “Bambini di Dio”… eu nu le spun inca nicicum, dar gandul tot la asta ma duce. La copiii lui Dumnezeu, cei mai “adevarati” copii dintre toate creaturile omenesti. Copii care raman vesnic copii, care nu vor ajunge niciodata sa faca rau in mod constient, copii trimisi in lume sa dea un sens celor care nu gasesc sau au pierdut adevaratul sens al vietii. Sunt cei care ne aduc aminte cat de norocosi suntem si cat de fericiti ar trebui sa fim pentru ca am venit pe lume sanatosi.

Ma uit la surorile argentiniene: au val albastru, pielea putin inchisa la culoare si fata profund senina. Admir de fiecare data atitudinea lor fata de copii si puterea lor de a se darui: ii iau in brate, ii mangaie, ii pupa, ii strang la piept asa cum mamele adevarate isi strang copiii in brate: din tot sufletul si cu cea mai curata inima. Nu par deloc obosite de munca imensa pe care o presupune o casa de copii, dar nu orice fel de copii, ci copii cu handicap sever, cei mai multi declarati irecuperabili si de multe ori abandonati de parinti si rude. Ma uit la surori si mi se pare ca au fost aduse pe lume exact pentru copiii din acea incapere, nu neaparat pentru ca altcineva n-ar putea sa faca ceea ce face ele, ci pentru ca nu stiu daca cineva i-ar putea iubi asa cum ii iubesc ele.

Uneori ma joc cu ei, cu unii mai mult, cu altii atat cat te poti juca cu cineva care poate abia isi misca putin capul. Cand nimeresc la ora mesei, le dau sa manance, cand ajung la momentul activitatilor sau al terapiei, dau o mana de ajutor si acolo, iar daca e nevoie de ajutor la bucatarie, imi ridic manecile si ma apuc de spalat biberoane si vase. 

                                                               

Si atunci lucrurile incep sa se lege, sa capete un sens si sa stea pe loc. Ma bucur sa fiu acolo unde sunt in

acel moment, ma simt recunoascatoare pentru sansa care mi-a fost oferita si nu imi mai pasa de nimic altceva. Timpul dispare cu totul… dispare dorul de casa, dispare si gandul ca am de lucru la birou, dispare si teama ca s-ar putea sa fiu luata la rost pentru “escapada” din timpul programului… raman uitata acolo intre ei, ingenunchiata in fata acelor ingeri pamantesti cu suflet dumnezeiesc care imi reamintesc sa fiu recunoascatoare in fiecare clipa pentru darul unei vieti intr-un corp sanatos…  

Sa nu dispretuiesti Omul...

Azi vroiam sa povestesc despre multe lucruri: despre petrecerea de Craciun organizata pentru batraneii de la centrul unde locuiesc, despre vizitele pe care le-am facut la scolile crestine de aici (unde elevii sunt de fapt majoritatea musulmani, iar zilele libere sunt vinerea si duminica pentru a impaca ambele religii :), despre faptul ca nu mai locuiesc chiar singura, am o “vecina” timp de o luna cu care impart bucataria si cablul de la internet, despre mancarea sorei Caterina, care o sa ma faca sa ma intorc acasa cu cel putin 10 kg in plus… dar cred ca am sa le iau pe rand la momentul potrivit.

                                                

Azi am ajutat-o pe suor Immacolata sa construiasca ieslea din biserica noastra, cea din curtea centrului de batrani. Sora e o perfectionista, iar construirea unei iesle nu e deloc o joaca de copii. In cateva ore abia am reusit sa imbracam constructia din lemn in saci de panza si hartie maronie. Partea frumoasa a muncii a fost ca sorei ii place sa vorbeasca… intr-una… dar ai putea sa stai sa o asculti nu ore, ci zile in sir! Desi e din Iordania, a trait o mare parte din viata in Italia, iar dupa accent poti sa juri ca e italianca. Nu are mai mult de 1,50 m, e imbracata in alb si rosteste vorbe de duh tot la a 3-a fraza. Asa ca munca noastra a fost presarata cu predici de tot felul, iar mie mi-au placut in mod special doua din ele: prima, despre omul pe care noi il consideram “rau”. Iar eu in momentul de fata ii consider “rai” pe toti barbatii pe care ii intalnesc pe drum, cei care stau si nu fac nimic, cei care comenteaza cand trec pe langa ei, cei care m-ar fraieri cu orice pentru ca sunt straina, cei care arunca toate gunoaiele pe jos, cei in fata carora trebuie sa tac indiferent ce spun, cei in fata carora plec capul si grabesc pasul pentru a ma indeparta cat mai repede. Fara sa ii spun sorei ce gandesc, a inceput sa vorbeasca despre defectele oamenilor, spunand ca suntem toti plini de defecte care difera de la om la om. Iar aceste defecte nu trebuie acceptate, trebuie corectate cu grija, intr-un mod adaptat fiecaruia. Important e SA NU DISPRETUIM OMUL din cauza acestor defecte, pentru ca radacina lor e adanca si omul pe care il consideram “rau” e doar un rezultat, un efect al unui lucru mult mai serios si mai profund decat ceea ce vedem noi la suprafata (si de obicei vedem ceea ce ne deranjeaza si ne afecteaza in mod direct). Vorbele ei au fost ca o reteta pentru a merge mai departe fara sa am impresia ca am aterizat intr-un popor primitiv; am ajuns in mijlocul unor oameni carora le lipseste formarea, cvilizatia si ideea nostra de bun-simt pentru ca generatii intregi au fost preocupati de lucruri pe care noi le consideram un drept (cum ar fi cel de a pune capul pe perna seara fara sa iti spui problema daca o sa fii atacat la noapte sau nu). Cu siguranta o sa ma enerveze in continuare pana imi fac imunitate, dar macar o sa ma gandesc de doua ori inainte sa incep sa boscorodesc in minte tot felul de lucruri despre ei…Asa ca “sa nu dispretuiesti Omul… niciodata...”

Al doilea lucru care mi-a ramas in suflet a fost acela de a nu ne fi teama de suferinta, pentru ca in suferinta devenim adulti si in suferinta invatam sa intelegem suferinta altora. E un lucru pe care il auzim destul de des, si totusi preferam sa ne umplem de ciuda pe cei care nu sufera in momentul suferintei noastre, ca doar de ce sa ma gandesc la cel care sufera cand pot sa ma gandesc la cel care o duce bine? Ce conteaza ca asta nu ma ajuta la nimic? Important, de-a dreptul vital e faptul ca cineva mai prost, mai urat si mai lenes decat mine o duce bine si eu nu. Punct. Si uite-asa ajungem sa ne scaldam tot mai tare in frustrari de tot felul… Tot sora spunea sa incercam sa facem cat de mult bine putem, pentru ca timpul e scurt… si chiar daca aparent lumea e a celor puternici, va fi asa doar pana intr-o buna zi cand banii si armele nu vor mai servi la nimic, pentru ca atunci vom sta cu totii in fata Cuiva infinit mai puternic decat noi…

Sambata seara s-au apris luminitele in piata centrala… un adevarat spectacol! Datorita unei cunostinte am putut urmari totul de pe terasa unei cladiri, mancand biscuiti si ciocolata si sorbind din ceaiul fiebinte pregatit cu drag de gazda. Pe langa gasca tanara mai erau si trei calugarite, doua din Iran si una din Egipt, si secretara de la scoala crestina de fete.

Azi dupa-masa, trecand din nou pe langa bradul cel mare, cel care fascineaza prin maretie, am vazut ca mai este un alt brad, chiar langa iesle… unul mic de tot, la fel ca “podoabele” cu care e ”decorat”. Nu sunt globuri, nici bomboane… sunt doar poze ale unor copilasi care nu au mai apucat sa vina impreuna cu parintii lor sa vada bradul cel mare. Sunt copii nevinovati care au cazut prada urii dintre oameni, sunt fiinte carora nici macar nu ai ce "greseli" sa le pui in carca in afara de faptul ca sunt copii ai unui anumit popor. Iar vinovati de suferinta si moartea lor nu sunt doar cei care au ales sa raspunda razboiului tot prin razboi, ci si cei care au acceptat sau au inchis ochii, au intors spatele sau au schimbat canalul, toti cei care ne dorim sa fie pace dar ne e prea teama sa ridicam un deget in sprijinul ei.

P.S. Eram pregatita sa o caut pe suor Immacolata, sa ii povestesc despre bradut si sa o intreb daca nici macar oamenii aia nu merita dispretuiti pentru ce au facut… dar am incercat sa ma gandesc mai intai ce raspuns mi-ar da si am o presimtire ca raspunsul va fi “Prega per loro, amore di mamma… prega per loro e lascia tutto fare a Dio...”

  

    

Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov… si al tuturor

12/12/12... ziua in care am vazut locul unde “Verbum caro factum est”, iar seara… seara am vazut marea, marea pe care o iubesc atat de mult. Am fost pana in Tel Aviv si am vazut-o atat cat se putea vedea pe intuneric, de pe un mal neiluminat… dar ce mai conta, stiam ca e acolo si mi-a fost suficient si doar sa o aud…

                                                                                            ***

“Eu voi fi cu tine, şi te voi binecuvânta; căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale, şi voi ţine jurământul pe care l-am făcut tatălui tău Avraam. Iţi voi înmulţi sămânţa, ca stelele cerului; voi da seminţei tale toate ţinuturile acestea; şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, ca răsplată pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea, şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduielile Mele, şi legile Mele."

In copilarie eram innebunita dupa povestile din Vechiul Testament, povesti pe care le-am citit si recitit in “Biblia povestita copiilor” si pe care le povesteam apoi si celor mari.

Azi am fost la Hebron, locul unde se spune ca se afla mormintele patriarhilor si ale sotiilor lor - Avram, Sara, Isac, Rebeca, Iacov, Lea si Iosif.
Dar pana sa ajungem acolo am sovait cel putin trei sferturi de ora. Motivul?
In timp ce urcam scarile sa ajung in piata centrala din Betleem, aud o voce necunoscuta care ma striga pe nume. Ma intreaba daca eu sunt Mira si daca ma indrept spre piata pentru a ma intalni cu grupul de franciscani care merge la Hebron. Ii raspund ca da, dar imi face semn sa ma opresc. “Nu puteti merge acolo azi, nu e sigur, ieri a fost o problema si au murit doi oameni.”
Dupa aproape o ora de dat telefoane si cautat informatii in legatura cu ceea ce s-a intamplat ieri, ni se spune ca azi e o zi linistita, asa ca decidem totusi sa mergem. Pe drum aflu ca teritoiul pe care il parcurgem seamana cu blana unui leopard: e palestinian, dar cu “pete” israeliene. Trecem prin mai multe controale de securitate, iar din cand in cand se vede cate un steag imens, fie al Palestinei, fie al Israelului.

Interogatoriile de genul: “Where are you going?”, “Where are you from?”, “Do you have guns or knives?”, “What is your religion?”, “Why are you here?”, “For how long?” sunt ceva absolut normal, soldatii “impodobiti” cu arme prin toate locurile posibile sunt la orice asa-zis punct de frontiera, adica locul unde incepe un teritoriu palestinian sau israelian (am vazut chiar si o simpla strada ocupata).

Fiind loc de pelerinaj atat pentru evrei, cat si pentru musulmani, accesul se face prin locuri separate, pentru a nu se intersecta. Noi suntem crestini, asa ca putem vizita atat moscheea, cat si sinagoga. La moschee trebuie sa intru desculta si acoperita cu un fel de pelerina maro, cu gluga… le zambesc fratilor franciscani, acum par una de-a lor :)

In ciuda numarului destul de mare de turisti, atmosfera de afara e apasatoare. Oameni cu fete triste, resemnate, copii ce par violenti chiar si in cele mai mici gesturi de joaca. La un moment dat auzim o bubuitura, iar dupa 2-3 minute cateva impuscaturi. Ghidul ne spune ca par impuscaturi adevarate si ca e mai bine sa ne grabim. Dar ne oprim totusi la un magazin pentru ca proprietarul, prieten cu ghidul, ne pregatise deja ceai si cafea. Ne spune ca azi nu vor fi deschise prea multe tarabe pentru ca sunt in doliu. Aflam ca de fapt fusesera sase morti in ziua precedenta, printre care si un baietel de doisprezece ani care avea la el o bricheta in forma de pistol si care fusese impuscat de soldati crezand ca e arma adevarata. Totul se intamplase la o suta de metri distanta de locul de unde noi ne bem ceaiul.

In drum spre microbuz se vad alergand multi copilasi, toti cu galetuse in mana, indreptandu-se spre un fel de cantina unde primesc mancare calda. Un baietel de vreo zece ani vine la noi si ne intreaba: "Where from?" Unul dintre frati ii raspunde: "Italy and Romania." Dar nu cere nici bani, nici mancare, spune doar "Welcome to Hebron", iar tonul cu care rosteste acele cuvinte reflecta intocmai sentimentul de lipsa de speranta care se citeste in ochii tuturor celor de acolo...

                                                                           

Soarece de Mall ajuns in Betleem

Prima noapte in Betleem din perspectiva omului comod:
Intru in casa: mainile, picioarele si nasul se racesc instant, nu a mai locuit nimeni acolo de peste o luna… dar am net si asta anuleaza in mare parte efectul  :) Imi fac curaj pentru un dus in ideea ca asa spal toate temerile… he he… descopar ca s-au dus vremurile cand apa calda curgea in nestire, la mine in baie abia picura si cea rece… Imi vine ideea sa incalzesc apa, problema e ca nu am cu ce aprinde aragazul. Cotrobai prin dulapuri, dar fara succes… sau nu! Descopar minunea aia care incalzeste apa mai repede decat se intampla pe aragaz!!! Yuppi!!! Pregatesc frumos ligheanul si toate cele… bag in priza instrumentul… PAC… sare siguranta… BEZNAAAAAA! Acu’ sa te vad, viteazo cu fobie de intuneric!!! Bajbai prin casa, evident ma impiedic de ligheanul cu apa, imi aduc aminte ca am cu mine lumanarea lui “Andrei” dar n-am cu ce o aprinde… Yeeey, traiasca HTC-ul cu lanterna… da’ unde l-am lasat??? Explorez camera: haina, geanta… nimic! Dau’ de laptop, il pornesc, apare o raza de lumina, intr-un final apare si telefonul aruncat pe pat. Pornesc lanterna, ma apuc de cautat siguranta ghidata dupa memorie (hmmm… parca s-a auzit PAC din partea aia…) si ceva sfant care o fi avut si el fobie de intuneric se indura si ma ajuta sa o gasesc… si se face din nou lumina!
Schimb priza, se incalzeste apa, intre timp se incalzeste putin si camera datorita minunii numita radiator. Imi aduc aminte ca una dintre surori mi-a spus sa am grija sa ma incui bine noaptea, cu tot cu zavoare. Ies din camera, trec prin living, ajung in hol, ies in celalalt hol… verific usa, imping in sus zavorul nr. 1, imping in jos zavorul nr. 2, incui usa de la primul hol, o incui si pe cea de la living, ma bate un gand sa o incui si pe cea de la camera dar renunt in momentul in care imi trece prin minte gandul: “Daca sparge careva geamul, eu cum fac sa descui trei usi plus cea principala unde am de muncit de trei ori (broasca, zavor 1, zavor 2)??? Ma duc la geam, ridic putin jaluzelele si ma linistesc… geamurile au grilaj :) daca vrea vreun palestinian sa le taie ca sa intre in camera apuc si sa imi fac un ceai pana termina el!!! Ma pun in pat sub cele 4 paturi plus o plapuma ce pare din India… are imprimeuri cu elefantei decorati… inchid ochii… si se trezesc zgomotele… ceva pacaie, pusca, trosneste tot la cateva secunde…  “Putincredincioaso”… cum ar spune Cineva… oare e justificata teama asta? Nu, nu e, o stiu prea bine… asa ca adorm :)

Dimineata o intalnesc in curte pe una dintre surori. Stresata sa nu ajung tarziu la birou, salut frumos, imi var mainile in buzunar si ma indrept spre poarta… O aud pe sora spunand: “Stii, pentru mine mainile in buzunar sunt semn de lene…” Ii raspund ca pentru mine sunt semn ca mi-e frig… Zambeste frumos si spune: “Asa e, te inteleg… dar inima... cum ti-e inima in comparatie cu mainile?” :)

Si tu, pentru cine/ce traiesti?

Intrebarea asta a fost unul din primele lucruri care mi-a dat bine de gandit de cand am ajuns in Tara Sfanta si nu stiu de ce am sentimentul ca anul acesta am mari sanse sa gasesc macar un raspuns partial la ea...