Thursday, March 14, 2013

Shabbat Shalom!


       “Fiii lui Israel să păzească sabatul şi să-l sărbătorească din generaţie în generaţie ca legământ veşnic.  Acesta va fi între mine şi fiii lui Israel un semn veşnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi s-a odihnit.” (Exod 31:16-17)

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

    In sabatul ebraic multe din activitati inceteaza (nu se lucreaza decat in cazuri foarte rare, nu se raspunde la telefon, nu se circula), asa ca am decis sa iau o pauza si sa incetez si eu orice activitate obisnuita in viata mea din Betleem timp de trei nopti si doua zile.
    Raspunzand cu drag invitatiei de a petrece cateva zile “in familie” si a vedea Marea Mediterana, in primul weekend din luna martie am avut parte de o experienta “in afara zidului”, in Gan Yavne si Ashdod, in vizita la o veche prietena de familie si de suflet a parintilor mei. M-am simtit complet in alta lume… nu am mai vazut atatea fete chinuite, amarate sau dubioase, strazile erau curate, fara gunoaie la tot pasul, temperatura era mai ridicata, oamenii erau imbracati “normal”, nu mai vorbesc despre impresia pe care mi-a lasat-o marea… uitasem complet de unde vin si unde am sa ma intorc la finalul weekendului.
Mi-am adus aminte cum e sa stai intr-o familie normala, cu activitati obisnuite (cina in familie, gatit, cumparaturi, spalat haine, uitat la TV) si parca mi-am dat un restart . Ma apropiam de criza celor trei luni departe de casa, asa ca numai bine am primit forte proaspete pentru inca o perioada.


De 1 Martie nu am cules ghiocei… ci scoici!  


M-am plimbat pe malul marii, m-am udat la picioare, am privit apusul, m-am uitat pierduta in zare si am savurat fiecare clipa pe plaja… 



     Acolo am intampinat si Shabbatul, sarbatoare care incepe vineri seara, la apusul soarelui, si dureaza 25 de ore. In acest interval lumea nu se mai saluta cu “Shalom”, care inseamna “Pace”, ci cu “Shabbat Shalom”, care banuiesc ca inseamna “Sa ai un Shabbat plin de pace”.

                                               
                                                                ~~~~~~~~~~~~

    Saptamana trecuta sora Addolorata s-a intors in Argentina cel putin pentru sase luni, poate chiar un an. Mi-e mi-a plecat o prietena de nadejde, pentru ca vorbeam mult si orice cu ea. Ala’a a reactionat destul de urat pentru ca Dolo petrecea mult timp cu el si nu am putut sa ii explicam absenta ei. A cautat-o in fiecare coltisor din casa, strigand cu disperare "Ioio!","Ioio!". Vocabularul lui nu contine mai mult de 6-7 cuvinte desi are 5 sau 6 ani, nu-i stim exact varsta pentru ca nu are familie. Dar unul dintre cuvintele pe care le-a retinut este Ioio, adica Dolo de la Addolorata. A facut febra in fiecare zi, a refuzat mancarea cateva seri la rand si a adormit urland si plangand pana acum doa seri cand a mancat in sfarsit la cina.

         
   Heba se simte mai bine, doar mai tuseste putin. In schimb se inmultesc accesele de rasfat pentru care sunt mustrata cu drag aproape in fiecare seara cand incepe sa planga si toata lumea da vina pe mine. (“E’ colpa tua, mamma Mira, adesso vai a calmarla!” :-) E ultima care merge la culcare si aman momentul cat pot de mult, dar degeaba... plange cu lacrimi si sughituri... 

   Saptamana trecuta nici Amani nu s-a simtit tocmai bine. A fost smiorcaita, deprimata, fara pofta de mancare, ii ardea spatele si burta, membrele ii erau reci si de cateva ori parca a facut si un fel de convulsii. Dar in final se pare ca i-a trecut de la sine. Inca mananca destul de rau la cina dar am prins smechera: daca o las sa isi bage mainile in mancare si sa zugraveasca tot in jurul ei, o pot pacali sa manance inca vreo 5 lingurite de mancare pe langa cele patru-cinci pe care le mananca de obicei.
     Sabrin se tot imbolnaveste de la mancarea de la gradinita dar macar ea poate sa spuna ce o doare. E din ce in ce mai vorbareata si mai independenta, vrea sa faca totul singura! Cateodata uit cum arata si cum se dezvolta un copil obisnuit, din pacate sunt momente cand normalitatea ei se pierde in "normalitatea" celorlalti copii din casa si uit ca are nevoie de o cu totul alta abordare.

                             
       
   Duminica dimineata am fost la Ierusalim cu Ramez la control. Piciorele ii sunt inca foarte umflate, dar plange din ce in ce mai putin cand face fizioterapie. Doctorul a spus ca e un baietel puternic si ca are potential mare sa umble in viitor! I-au dat un fel de sosete speciale pentru circulatie si ne-au explicat ce trebuie sa facem ca sa il ajutam sa isi revina cat mai repede. S-ar fi putut ca in timpul operatiei sa ii fi rupt ceva os si de aceea are inca dureri asa mari. Cand a inceput sa planga, cred ca mai mult de spaima, toti cei trei doctori cu care am avut contact (un neamt si doi evrei) se chinuiau sa ii spuna cuvinte de incurajare in araba, atat cat stiau si ei. Unul dintre ei chiar a intrebat cum se spune “Bravo” in araba, desi ii spusesem ca Ramez nu aude. Dar doctorul a insistat sa il felicite in limba lui :-)
Dupa aproape opt ani de viata, a primit de la surori prima lui pereche de incaltaminte pe care speram sa o poata uza cat mai repede!


    Din capitolul ce mai e nou pe acasa… El :) (Plus multe vietati mici cu multe picioare... si soparle...)

         
Cainele care ma asteapta aproape in fiecare seara si care acum a prins curaj sa intre in casa. L-am botezat Sa7bi (se pronunta Saahbi), care in araba inseamna “prietenul meu”. Sta cu mine pana merg la culcare, imi plimba papucii prin casa, imi roade sireturile iar cand se plictiseste se cuibareste in fotoliu si adoarme.

   La inceputul saptamanii s-a intors seful, de data asta in postura de tatic de gemeni! Antonio si Lea vor ramane vreo doua luni in Italia cu mama lor Carol, pana vor fi suficient de puternici si cu actele in regula. Intoarcerea lui inseamna multa munca, stres si orar haotic, dar toate astea isi pierd importanta in fata proiectelor la care lucram. (Si cu toate astea incep sa fierb cand vad cum trec orele, se face seara, munca nu se mai termina si ratez pana si cina si baia copiilor. Dar o pauza de 15 minute pentru un pupic de noapte buna tot fac  ;)


   Ramasa cu gandul la Shabbat, de 8 Martie mi-am luat liber juma’ de zi si dupa-masa am dat o fuga la Ierusalim. Vroiam sa fac ceva special, asa ca m-am gandit sa merg undeva unde sa nu fie foarte multa lume si sa pot sta linistita in aer liber. M-am dus  la Zidul Plangerii, unul dintre locurile mele preferate.

         
  Stiu ca se apropie data in care toate biletelele puse in crapaturile de la Zid vor fi luate si ingropate pe Muntele Maslinilor si am vrut neaparat sa pun un biletel pentru toti cei care m-au rugat sa ii amintesc in rugaciuni cat timp sunt aici.


   Pe scurt, Zidul face parte din Templul lui Solomon, construit in secolul X inainte de Cristos. Distrus de babilonieni in anul 586, cel de-al doilea Templu a fost terminat in anul 516 si a fost distrus in anul 70 de catre romani. Zidul Plangerii este locul din Ierusalim cel mai iubit de evreii din intreaga lume si se afla la intersectia cu credinta si cultura musulmana. Zidul ramas din vechiul templu este tot ce a mai ramas din Templul lui Solomon si este considerat cel mai sfant loc al evreilor.
   Ceea ce a fost si mai special in acea zi de 8 Martie in care am stat in fata Zidului printre doamne, domnisoare si fetite evreice a fost apartitia unei mame araboaice cu fetita ei. Intai o zarisem pe fetita pentru ca avea hijab roz (acea esarfa cu care isi acopera femeile capul) si era tare draguta. S-a asezat pe un scaun langa mama ei si privea cuminte inspre zid. 

Bineinteles ca m-am intrebat oare ce cauta acolo si mai ales cum de a avut curaj sa vina. Ca sa ajungi la zid trebuie sa treci prin controlul de securitate si probabil printre multe priviri atintite asupra ta daca pari sa apartii culturii musulmane. Dar nu a fost deloc asa… Am stat o buna bucata de vreme acolo si n-am vazut pe nimeni sa se uite ciudat la ele sau sa le adreseze vreun cuvant. Mama a scris si ea un biletel ca majoritatea celor prezenti si l-a pus in zid, nu inainte sa ia mana fetitei si sa o invete… sa isi faca semnul crucii! Inca un act de curaj pentru care am admirat-o din tot sufletul! Urmarind felul in care si-au facut semnul crucii, mi-am dat seama ca erau catolice, desi puteam sa jur ca sunt musulmance dupa felul in care aveau pus hijab-ul. 
Casa lui Dumnezeu e intr-adevar o casa de rugaciune si e loc suficient pentru toti, sunt convinsa ca n-ar fi cazut nicio pietricica din zid si daca ar fi fost musulmance sau budiste. Dumnezeu e pentru toti si El nu da pe nimeni afara din nicio casa a Lui, dimpotriva. Cred ca zambeste cu drag cand vede mai multe credinte si confesiuni la un loc :-)

In aceeasi zi am ajuns si pana la Muntele Maslinilor, care se afla aproape de Zid, dar nu am avut timp sa urc pentru ca ma grabeam sa prind ultimul autobus spre Betleem. M-am plimbat putin pe la poale, mai precis prin partea de rasarit a Vaii Cedrilor, numita si Valea lui Iosafat, unde se afla mormantul lui Absalom, cel de-al treilea fiu al regelui David.


Intr-un weekend cat de curand am sa merg mai de dimineata ca sa am timp sa vizitez fara graba tot ce se poate vizita acolo. Privelistea e atat de minunata incat mintea mi-a zburat direct la Psalmii lui David si la indemnul sau de a ne ruga pentru Ierusalim…

6 Rugati-va pentru pacea Ierusalimului:
„Sa fie în siguranta cei care te iubesc!
7 Pacea sa locuiasca între zidurile tale
si linistea în palatele tale”.
De dragul fratilor si prietenilor mei,
eu spun: „Pace tie!”
9 De dragul casei Domnului Dumnezeului nostru,
ma rog pentru fericirea ta!
Psalmi, 122 (121), 6-9


    Si pentru ca saptamanile astea multe lucruri s-au legat de cuvantul pace, marti seara am primit “cireasa de pe tort”. In decembrie, in prag de Craciun, fetitele de la scoala franciscanilor din Betleem (Terra Sancta Girls School – Sisters of Saint Joseph) au trimis o scrisoare si un desen unor copii din Savona (care au ajuns ulterior si in ziarul “La Stampa”). Copiii savonezi au vrut sa le raspunda fetitelor, asa ca ne-au trimis prin episcopul lor un plic urias cu desene si scrisori. Marti au ajuns la mine pe birou si, citind o mare parte din ele, mi-am dat seama ca valoreaza mult mai mult decat discursurile politice menite sa atraga stampila unui vot. Simple, sincere, pure si concise... exprimau ganduri de pace, de prietenie si de iubire. Insotite de colaje si desene de o inocenta care pur si simplu m-a cutremurat, fara fraze pompoase si cuvinte sofisticate, mesajul era cat se poate de clar: copiii vor pace. Pentru ca lor nu le pasa de marimea teritoriior, de resursele de petrol si de dorinta de avere si putere care suceste mintile unora. Copiii sunt adevaratii ambasadori ai pacii, ei care deseneaza inimi, porumbei, curcubee si oameni care se tin de mana. 


La fel ca Dumnezeu, ei stiu ca este loc sub soare pentru toti. Pacat ca unii adulti se cred arhitecti mai intelepti decat cine a creat lumea si au impresia ca le sta in putinta sa-i schimbe granitele...
Cea mai buna arma pentru a lupta pentru pace in lume e un suflet impacat, ancorat in armonie si iubire, asa ca mai intelept ar fi sa ne schimbam granitele sufletului, pentru ca sufletul e intr-adevar un "teritoriu" care trebuie sa lupte pentru pacea sa; trebuie sa infrunte mandria, ura, invidia, dorinta de faima, avere si putere...  
                                                                                                                 
Sfinte Parinte Francisc, roaga-te pentru noi!



                                                                 ~~~~~~~~~