Sesiune

    Nu m-am gândit că există atmosferă de sesiune chiar și atunci când faci voluntariat. Dar mă încearcă aceleași sentimente de oboseală, stres, dezamagire, bucurie, regret și nerabdare...

       Nu are sens să mă prefac în eroină căreia îi curge red-bull prin vene în loc de sânge. Adevărul e că am cam obosit. Am obosit să ma trezesc între 5 și 6 dimineața în fiecare zi, am obosit să mă împart între birou și copii, am obosit să mă uit în direcția Ierusalimului și să mă întristez că nu am timp să merg acolo. Parcă nici chef să dorm noaptea nu mai am, citesc până târziu doar din dorința de a evada într-o altă lume. O lume în care există zile libere de care te bucuri fără să te mustre conștiința că e nevoie de tine pe undeva și tu nu ești prezentă.

       Când am timp să mă gândesc la anumite lucruri, de obicei mă gândesc la oameni. La oamenii din trecut și la cei din prezent. Am înțeles că am ajuns unde am ajuns datorită oamenilor din trecut, iar felul cum voi fi în viitor se va datora și oamenilor din prezent.  

     Cred că m-am mai maturizat în perioada asta. Dacă în trecut m-ar fi deranjat tare anumite lucruri la anumiți oameni, acum nu se mai întâmplă așa. Cred că oarecum m-am educat să nu mă mai supăr pentru acele momente în care cei atât de dornici să controleze sau iasă în evidență uită complet că și cei de lângă ei au sentimente și pot să sufere. Am învățat să îmi spun în gând Mergi mai departe. Dacă nu pentru mine, măcar pentru cei care merită. Unii te iubesc pentru ceea ce ești, alții pentru ceea ce faci, alții poate pentru ambele. Am învățat să îmi păstrez mai bine calmul, să închid ochii și să aștept să treacă momentele dificile fără să încerc să arăt din răsputeri că eu am dreptate.

     Adevărul că e greu să fii bun cu toată lumea. E greu să fii bun pe toate planurile și în toate direcțiile. E greu să îți păstrezi răbdarea cu toți. E greu să te împarți între atâtea persoane și să fie toată lumea mulțumită. Dar decât să dai in ipocrizie și în extreme și să ajungi să fii cu unii înger și cu alții demon, poate că e mai bine să fii "normal" cu toată lumea, să fii doar "om de treabă". Am întâlnit atâtea persoane minunate ascunse sub chip de om normal, persoane care nu ies în evidență la prima vedere și mai ales nu se străduiesc să iasă în evidență. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ele. Am întâlnit și altfel de persoane. Îi mulțumesc lui Dumnezeu și pentru acestea. Pentru că am văzut cum nu aș vrea să fiu, pentru că am văzut câtă suferință poate provoca dorința de a fi protagonist. Mai bine să fii normal, mai bine să fii nebun, mai bine să fii invizibil decât să fii ipocrit, în special în lumea bisericii și a voluntariatului.

     Sfântul Părinte Francisc spune că Biserica e un spital de păcătoși, nu un muzeu de sfinți. 

Și sfinții au fost la rândul lor păcătoși. Mă gândesc ei ca la niște voluntari care au reușit să fie buni pe toate planurile, întocmai ca elevii buni la toate materiile. Iar cu punctele din oficiu de la Dumnezeu, au reușit să încheie cu zece pe linie, ajungând din voluntari, sfinți.

     Dar oare cum să faci să fii bun cu toată lumea? Cum să îi împaci pe toți fară să nu te umpli de frustrări că pur și simplu sunt momente când nu poți sau nu mai poți și poate cei din jur nu înțeleg?

     Dar gândurile astea vin și trec. J

    De când s-a inaugurat al treilea etaj al casei, avem mult mai mult spațiu de desfășurare. Copiii au loc să alerge, iar noi avem suficient loc să alergăm după ei!

  

     Sunt zile când aproape că nu mai recționez la nicio trăznaie de-a lor atâta timp cât nu-și dau în cap sau nu dau semne că ar avea intenția să sară pe geam. La urma urmei, de-a avem cârpe, mături, vopsele lavabile și soluții de curățat.

    Copiii mă asociază cu apa, drept urmare am fost poreclită "Sister May", adică Sora Apă. Îmi cer mereu apă nu doar pentru că e îngrozitor de cald, ci și pentru că nu vor să meargă la culcare sau pur și simplu din plictiseală. Când mă vad rostesc instant May! May! Mayaaa! Și nu se opresc până nu vin cu paharul sau sticla... (Nu-i de mirare că am ajuns să fiu mare fan al postului cu apă J)

    Wassim și Heba au fost bolnavi destul de rău, probabil de la aerul condiționat. El a stat cateva zile în spital, ea a zăcut cu febră mare zile în șir.

    Sabrin e in faza în care urlă din orice, e mârâită și plânge la pieptănat, la mâncare, la culcare, la trezire... se pare că nu-i convine nimic. Sunt zile în care nici măcar nu merge la grădiniță din cauza scenelor pe care le face.

 

   Wissam are halucinații și plânge alergând dintr-un colț în altul, Khader îi bate pe toți copiii mici, Mohammad se supără și se smiorcăie din orice, Amani plânge la culcare, Baha și Yahia fac doar ce vor ei, iar când nu sunt lăsați plâng ca din gură de șarpe, Ramez e răsfățat de toată lumea și începe să se comporte pe măsură, Hamuda nu vrea să stea îmbrăcat, Ala înnebunește pe toată lumea cu crizele lui de isterie, (tratamentul chiar nu dă rezultate, așa că stăm cu el cu schimbul pentru a fi mai ușor). Sara stă mai mereu agățată de cineva, te apucă de mână sau de tricou și e cam greu să o lămurești să facă altceva, Iptisam înjură, Neriman vorbește într-una, Jeries își bagă nasul peste tot, Samar țipă minute în șir iar Arwa o bate pe săraca Nadia de fiecare dată când nu suntem atenți la ea. Și când toate astea se întâmplă aproape simultan, oftăm și ne uităm înspre tavan în speranța că Doamne Doamne vede tot și ne trimite o doză uriașă de răbdare.

Se întămplă tot mai rar să îi vedem atât de liniștiți

     Dar petrecerile de seară, când ne adunăm în living să ne luăm rămas bun de la voluntarii care pleacă, șterg de obicei frustrările de peste zi...

     Iar oboseala pare ceva la fel de normal ca lăsarea întunericului...

      Câteodată e greu să ascunzi faptul că nu mai poți. Te străduiești, te motivezi în fel și chip, strângi din dinți, te agăți de orice gând frumos legat de casă...

     Simți că ți se învârte capul de oboseală și nu vrei altceva decât să se încheie odată ziua și să fugi de acolo două etaje mai jos, sperând să nu-i mai auzi cum plâng sau țipă. Dar e încă devreme. Bucătăria cu mormanele ei de vase pare un refugiu bun, cel puțin 20 de minute mâinile o să fie ocupate, iar picioarele obligate să stea pe loc în fața chiuvetei.  Te simți vinovată că stai acolo, cu spatele la ei, în loc să faci ceva să îi liniștești... 

     E sâmbătă seara și te gândești de cât timp nu ai mai avut o zi în care să faci ce vrei, departe de toată lumea. Nu știi răspunsul. Știi doar că mâine e duminică și că ar trebui să mergi până la Ain Karem să vizitezi bisericile unde vei merge cu un grup de pelerini peste câteva săptămâni. Ți s-a spui că vei face pe ghidul și tu habar n-ai ce e acolo. Ceri voie să pleci, explici că e important pentru munca de birou și spui că vei merge cu mijloacele de transport în comun ca să economisești timp și să te întorci până la prânz.

    Dar odată ieșită din casă uiți de promisiune. Traversezi check-pointul și te simți liberă. Suni acasă și vorbești cu cei dragi ore în șir, în timp ce picioarele tot mai arse de soare umblă singure. Te gândești că vrei o vacanță, că poate meriți asta. Încerci să îți alungi gândul... doar că el nu vrea să fie alungat. 

Și ce-ar fi dacă...?

      Te uiți în calendar, te uiți rapid pe net, faci niște calcule, scrii câteva mesaje pe facebook și în doar câteva ore vin toate răspunsurile: Andreea și George îți confirmă că zborul spre casă se poate anticipa, fratele îți spune că te poate aștepta la aeroport, mătușile și nepoțica îți scriu că te așteaptă cu drag la mare (acea mare a copilăriei pe care n-ai schimba-o cu nicio mare din lume), știi că Andreii te așteaptă la Bran, familia reunită te așteaptă acasă, prietenii și colegii de serviciu te așteaptă și la Dej, și la Cluj... În doar câteva ore totul se leagă atât de frumos de parcă tu ai fi inventat calendarul, zborurile și mersul trenurilor, ba chiar ai fi planificat concediile tuturor după bunul tău plac. 

       Oare e doar un gând, un plan, o iluzie care o să dispară în câteva momente?

       Fruntea ți se luminează, ochii zâmbesc, aproape că lăcrimează. Nu e doar o iluzie.

      Nu mai ajungi la nicio biserică... te plimbi prin magazine, îți cad ochii pe un rucsac mov pe care nu mai poți să îl lași din mâini, în plus primești discount și la un ghiozdan. Te gândești să ți le faci singură cadou de ziua ta... așa, anticipat, pe post de recompensă pentru ca te-ai mai maturizat și pe post de batistă pentru momentele în care ai plâns. La urma urmei, o să ai nevoie de ele pentru bagajul de întoarcere, iar apoi pentru vacanța la mare și la munte. 

Te oprești la Yad Vashem, renumitul muzeu dedicat Holocaustului, iar apoi te plimbi fără țintă ore în șir... 4, 5 ore... 8,9 ore...

Yad Vashem

          După 11 ore ajungi din nou acasă, arsă de soare, cu tălpile pline de bășici, cu plasa cu ruscacul și ghiozdanul într-o mână și o plasă cu o lebeniță în cealaltă. Cei din casă se uită ciudat la tine... dar tu mergi zâmbind mai departe, știind că nimeni nu te-ar înțelege (eventual ți-ar spune, ca de obicei, că ai probleme cu capul J). Nu te mai obosești să dai explicații pentru lunga absență, doar te așezi victorioasă la masă și mănânci cu pofta lebenița. Te gândești dacă să îți aduci cartea să mai citești puțin în timp ce manânci... 

      Dar nu mai e nevoie să evadezi în altă lume... rucsacul și ghiozdanul sunt dovezile că în curând se va deschide poarta spre un alt drum și o altă aventură, cu alți oameni, alți copii, alte lecții de viață, alte oportunități de a deveni mai bun și mai înțelept decât ești azi.

Îmi plec capul înaintea lor...

"Titanic"

     Nouă, celor "normali", adeseori ne e teamă de ei.  Dacă nu avem cazuri în familie, ne rezumăm la a trage discret cu ochiul, a compătimi, a ne bucura că nu suntem în locul lor și a ne continua viața mai departe, ca și cum nu am avea nicio legătură cu ei. Pentru că noi umblăm pe picioarele noastre, pentru că noi ne mișcăm normal corpul, pentru că noi gândim "normal", mâncăm singuri, ne deplasăm unde și când vrem, dezvoltăm atașamente, plângem când simțim nevoia, țipăm când suntem furioși, vorbim despre nevoile noastre și ni le satisfacem aproape în totalitate.

     Și, fără să ne dăm seama, ne comportăm ca și cum doar noi am avea dreptul la toate astea.

Wassim zâmbind... se întâmplă cam de două ori pe an

    Nu ne apropiem prea tare de cei care nu sunt ca noi pentru că ne e milă, nu vrem să ne atașăm sau nu vrem să se atașeze de noi.

    Noi, cei sănătoși, cei care am fost binecuvântați cu un trup sănătos și o minte lucidă și pe care de cele mai multe ori le folosim doar pentru noi, ca și cum n-am fi avut nevoile noastre în trecut, nevoi care ne-au fost satisfăcute cu naturalețe pentru că așa era normal, pentru că era "dreptul nostru".

     Până acum mă feream de orfelinate de teama atașamentelor, de teama că am putea suferi, și eu, și copiii, așa că am preferat să nu fac nimic, am preferat să evit suferința, am preferat să nu le arăt cum e să îi pese cuiva de nevoile tale.  

     Cred ca e una dintre cele mai stupide teorii pe care le-am avut în cap până anul trecut. Cum ar fi fost să fi spus și bunicii mei “nu vrem să iți petreci vacanțele aici și să fii rasfațată pentru că o sa murim într-o zi și n-o să mai ai parte de toate astea…” Bunicii au plecat și absența lor doare îngrozitor și acum, dar am crescut cu imaginea lor, cu exemplul lor, cu învățăturile lor și mai ales cu afecțiunea lor.

   Ne plângem că e plină țara de “parașute” și “delincvenți”… dar știm noi oare ce trecut au aceste persoane? Poate că dacă ar fi avut parte doar câteva minute din când în când de o prezență care să le servească nu doar drept exemplu, ci să fie și o sursă de afecțiune, atunci ar fi avut de ce să se agațe în momentele de disperare.

    De-a lungul timpului mi s-a spus de multe ori să nu mă atașez prea tare de copii (ca să nu sufăr), ba chiar am primit reproșuri subtile că le-aș dedica prea mult timp și că ar fi cazul să mă gândesc și la viața mea. Oare e chiar așa greu de priceput că vorbim de o viață, o viață cu aceleași drepturi ca ale noastre?

     Merită din tot sufletul să fie considerați o prioritate, merită să îmi plec capul înaintea lor. "Retardați" sau sănătoși, abandonați sau iubiți, crescuți pe stradă sau în sânul unei familii, sunt egali și la fel de valoroși ca oricare dintre noi. Ba mai mult, au ceva ce noi am pierdut de multă vreme... inocența și sfințenia. 

     Experiența noastră de viață și faptul că suntem sănătoși ne dă un singur drept asupra lor: acela de a-i iubi și a-i proteja. Și atâta timp cât nu suntem în stare să facem asta, le suntem mult inferiori: pentru că avem răutăți, pentru că suntem egoiști, pentru că suntem superficiali, pentru că de multe ori rănim fără să ne pese de suferința celui de lângă noi. Așa că mă înclin în fața acestor ființe nepervertite, așa cum am fost și noi cândva, dar cum nu vom mai fi niciodată, cel puțin nu pe acest pământ.

   La mulți ani, Heba, La mulți ani, copil special! Abandonată într-o cutie de carton la ușa orfelinatului, ai fost declarată musulmană pentru că nu aveai nimic cu tine care să dovedească faptul că provii dintr-o familie creștină, retezându-ți din start șansele de a fi vreodată adoptată. Orfelinatul a hotărât că te-ai născut în data de 11 iunie 2007, deși în anumite documente apare că te-ai fi născut prin octombrie, în 2006. Tot cei de la orfelinat ți-au ales numele de Hiba – Dar de la Dumnezeu, și deși lumea asta răutăcioasă consideră că nu are nevoie de un așa dar de la Dumnezeu și mulți l-ar returna ușurați meșterului, "defectul tău de fabricație" e o unealtă pentru a schimba vieți ale unor oameni așa-ziși "normali". Când și-au dat seama că ai venit pe lume nu doar fără familie, ci și cu paralizie cerebrală, acum doi ani ai fost transferată la "Hogar Nino Dios", loc în care ți-ai început misiunea specială cu cei de lângă tine.

   

    Prezența ta în această lume a atins mult mai multe inimi decât oamenii clinic sănătoși, educați, școliți, iubiți, apreciați și chiar idolatrizați de cei ca ei. Ai reușit să faci asta chiar fără să scoți o vorbă, chiar dacă muschii feței tale nu sunt suficient dezvoltați pentru a articula cuvinte. Nu poți nici măcar să îți înghiți saliva, mesteci foarte greu, nu poți să îți controlezi mișcările, ai spasme din minut în minut, depinzi 100% de cei din jur, depinzi și de mine, care am avut nevoie de câteva luni să înțeleg că plânsul tău isteric nu era o dovadă de răsfăț, ci singura reacție pe care puteai să o ai în fața unei nevoi fiziologice: setea. Noi, cei de lângă tine, avem "dreptul" să hotărâm când să îți fie foame, sete și somn, noi hotărâm când ți-e frig și când ți-e cald, ce îți place să mananci, cu ce te îmbraci, când vrei să ieși la plimbare sau să te uiți la desene. Cheful tău e in mâinile noastre, a celor care nu au un certificat medical pe care să scrie paralizie cerebrală. Dar tu îmi ești superioară din toate punctele de vedere, chiar dacă nu știi asta. Și la finalul zilei nu ar trebui să oftez a ușurare pentru că s-a încheiat încă o zi de hrănit, schimbat, plimbat, îmbăiat, îmbrăcat, dezbrăcat și culcat un copil abandonat și handicapat pe nume Heba... ci ar trebui să mulțumesc pentru șansa de a sta lângă un copil sfânt, un copil ales, un copil care cu siguranță va sta de-a dreapta Tatălui, un copil care nu a fost, nu este și nu va fi niciodată cel din urmă, așa cum credem noi, ci a fost cel dintâi încă din eternitate.

    La mulți ani, Heba! La mulți ani, copilă sfântă! Continuă să schimbi inimi, continuă să fii darul lui Dumnezeu pentru niște inimi egoiste și superficiale care nu vor mai fi niciodată atât de pure cum ești și vei rămâne tu! 

Remediu pentru durere

     Săptămâna a început sub interjecția „AU”. „Au” că am făcut insolație (dar ce nu face și ce nu îndură omul pentru o zi de plajă și baie la Tel Aviv...), „au” că insolația s-a lăsat cu un leșin de toată frumusețea (și m-am auzit izbind gresia... „au-au”), „au” că m-am prăjit în nuanțe roz-roșu-violet și încă mă uit la haine ca la instrumente de tortură, „au” pentru cei din jur din cauză că n-am reușit să dorm două nopți și am fost groaznic de morocănoasă, împungând rău de tot cu privirea imediat cum nu îmi convenea ceva, „au” de durere „sufletească” pentru că mi-am vărsat amarul pe săracii părinți (îngrijorați că nu dau niciun semn) și m-a mustrat conștiința toată ziua pentru că i-am certat și am ridicat tonul la ei. 

     Ce să fac, din păcate am obiceiul să îmi „diger” durerea (indiferent că e fizică sau sufletească) în liniște și pace, meditând, citind sau uitându-mă la filme, nu răspunzând la telefon la întrebări din categoria Ce faci, ești bine? :). Cu cât crește numărul apelurilor, cu atât mă enervez mai tare. Dacă am nevoie de ajutor, știu să îl cer singură, iar dacă nu sunt în stare, sunt suficient de „naivă” pentru a crede în Doamne-Doamne și în îngerașul păzitor care trimit omul potrivit la momentul potrivit (iar în cazul de față oamenii potriviți au fost suor Immacolata și suor Caterina, una din infirmiere și una din bătrânele; au venit periodic să vadă ce fac, mi-au adus apă, lămâi, mâncare și cremă pentru arsuri... plus șeful care le-a sunat să le spună că sunt acasă și mă simt rău).

P.S. Am și eu defectele mele, multe... iar unele nu-s tocmai mărunte...

     Ieri am fost la copii după o absență lungă de tot, dar având treabă la birou nu am stat mai mult de o jumătate de oră. Vroiam să merg după-masă, dar am renunțat gândindu-mă că voi fi nevoită să îmi exteriorizez „au”-rile ori de câte ori m-ar fi atins vreun copilaș, așa că am decis să mai aștept câteva zile, până se mai calmează durerile.

     Epuizată de la atâta „au” interiorizat și somn puțin, în poziții alese cu grijă (și cu mulți „au”), mi-am început ziua la fel de morocănoasă ca în ziua precedentă, mai ales că eram îmbibată în ulei de măsline din cap până-n picioare și la cinci jumate dimineața a trebuit să car apă de la cisterna din curte (apă folosită pentru udat florile din grădină) pentru că nu curgea apa la robinet. Începe să mă macine și gândul că peste 50 de zile va trebui să mă urc în avion, lăsând în urmă tot ce am trăit din decembrie încoace... Altă durere, alte sentimente contradictorii care mă fac să fiu mai retrasă, cufundată în gânduri.

    Dar Doamne-Doamne a găsit repede un remediu și pentru astfel de dureri: un mail „proaspăt” de acasă, de la grădi, intitulat Salutări de la îngerași!, cu câteva poze și cu întrebarea: "Am crescut?"

Paula, Zara, Antoniu, Heidi, Andrei, Lisa, David, Carla, Luca, Sara, Casi, Stefi, Cristian, Ana 

    Mai e nevoie să precizez că pozele au calmat orice durere și că sentimentul de tristețe pentru ce voi lăsa aici s-a împletit cu cel de bucurie pentru ce voi găsi la întoarcere?

Din 2008 încoace anotimpurile au alt farmec, iar toamna e motiv de bucurie, nu de tristețe :)

   Periodic vine acel moment din viață în care suntem nevoiți să întoarcem foaia. Și periodic ne ciocnim de acele clipe în care o amintire, un chip, un miros, un gest, o privire ne împing cu gândul înapoi la ACEA foaie sau acel capitol din viață.

    Dar viața e o succesiune de capitole care se scriu, se susțin și se înțeleg reciproc. Cu cât sunt mai multe, cu atât e mai bogată cartea și cu atât sunt mai experimentate personajele. Așa că nu e nimic rău în a întoarce pagina. Înseamnă doar a-i prelungi viața cărții și a prelungi cartea vieții. E singura cale pentru a deveni mai frumoasă, mai bogată... plină de iubire, experiență și înțelepciune.

  

Vă pup, îngerașii mei iubiți... din toamnă mă întorc la voi!!!!!!!!!!!